Doina Popescu-Brăila
Pe malul Siretului, la Cotu-Lung, frumoasa satului era Ioana. Duminica la horă, flăcăi de la Vameşu, Mihalea, Voineşti, Corbu ori de la Vădeni veneau s-o horească pe Ioana, iar cei mai puţin îndrăzneţi, măcar să o privească şi să spere că vor fi băgaţi în seamă.


Dar zilele fericite ale Ioanei se cam isprăviseră. Pe aranjament îndelung chibzuit de familii, frate-su, Ilie, brunet chipeş cu trup svelt dar vânjos, ochi negri, arzători, mustaţă meşteşugit tăiată pe chipul alb, spălat adesea cu spumă de lapte cald, proaspăt muls, aduse de la Latinu pe Mihaica.

Veselă fără pereche, cu mersul drept, cu ţâţele la lună, Mihaica deveni clar Regina Balului, uzurpând spontan titlul purtat de Ioana şi aducând acesteia mare amărăciune.

Acum, între fete şi neveste nu prea se putea face comparaţie, căci nevestele odată legate cu basmaua, deja le trecea făina prin traistă şi nu mai erau în competiţie.

Dar tocmai asta-i stătea Ioanei pe suflet, şi… nu putea ierta la letineanca drăcoasă ce-i băgase-n boale pe flăcăi: toţi ziceau că mândra satului o fi Năneasca dar numa’ pân-apare Mihaica pe uliţă.

Ioana, ţinută de frumoasă, nici la treburi nu prea fusese îmbulzită de mă-sa, dar venind Mihaica cu hărnicia ei să răstoarne tot mersu-n sat, tac-su bătuse cu pumnu-n masă: frumuseţea nu ţine de foame şi dacă Mihaica trece de frumuseţe şi pune osul la muncă, făcându-se mai frumoasă pe zi ce trece, nu i-or pica galoanele nici Ioanei să toarcă şi să ţeasă, ba să poftească s-aducă şi apă cu cobiliţa de la Siret în rând cu Mihaica.

Ca să-şi mai treacă de necaz, mă-sa îi cumpără Ioanei rochie de stambă şi mărgele, să rupă gura satului. Ioana aştepta cu mare emoţie hora, ştiind că bărbaţii-s uşor de prostit şi mărgelele ei vor întoarce privirile tuturor de la cosiţa letinencei.

Dar când se primenea ca să meargă la horă, tat-su veni turbat din sat, se certă cu mă-sa şi interzise Ioanei să plece la zbânţuială, închizând-o în casă.

După ce adormi tiranul, mă-sa îi deschise un geam şi Ioana fugi la joc.

Tot satul avea să vorbească de roatele pe care le făcea rochia ei de stambă în vârtejurile horei. Îmbujorată, curtată, Ioana se simţi iar dorită şi băgată-n seamă şi mai uită de rivalitatea pentru cumnată, fiind în al nouălea cer. Ajunse acasă şi intră pe furiş pe geam, dezbrăcă cu grijă rochia delicată şi se culcă fericită.

Peste noapte, tat-su care se sculase de mai multe ori şi constatase că era fugită nesocotindu-i porunca, veni să verifice dacă s-a întors şi găsind-o adormită o tăbărî în pumni.

Stâlcită din bătaie în faptul somnului, Ioana îşi rupse baierele minţii din sperietură.

Nici doctori nici babe, nici viţelul vândut şi banii cheltuiţi nu mai ridică pe Ioana de la pat.

Tatăl îşi smulse părul din cap pentru neghioaba faptă dar cale de reparaţie nu se găsi.

În fiecare săptămână, amărâtul o punea pe Ioana în căruţă şi pleca în vreun sat unde trăgea nădejde să-i repare cineva fata.

După ani buni de alergătură, când speranţele se subţiaseră, un popă îi promise leac dar o puse să jure că nu se va mărita niciodată. Spre bucuria satului, Ioana se întoarse vindecată. Nimeni nu luă în seamă jurământul smuls hoţeşte de popă, decât Ioana, născută sub semnul Berbecului ce n-o lăsa să treacă peste cuvântul dat.

Îi aduse tat-su flăcăi din alte sate, s-o vadă cu rost la casa ei dar Ioana era de neclintit: nu se va mărita şi pace!

Ioana se gândi că ar fi de mare folos Domnului să servească într-o mănăstire dar după două luni se întoarse acasă: avusese parte numai de certuri şi nedreptăţi fiindcă măicuţele nu-i iertaseră frumuseţea.

Se mută într-o odaie la marginea cimitirului şi trei capre erau toată averea ei. Se gospodărea cum putea, ziua umplându-şi timpul cu dereticatul în biserică. Preotul, mulţumit de hărnicia ei şi mai ales că nu cerea nicio simbrie îi încredinţă bucuros cheia şi administrarea bisericii.

Vecinele ei, Caliopea şi Angheluşa o mai ajutau cu-o căpiţă de fân sau o strachină de mâncare iar la sărbători un pahar de vin. Ioana cam iubea vişinata pe care-o degusta la câte-o pomană şi zicea râzând: bine că n-am vişin în curte să-mi fac vişinată, că aş dormi toată ziulica lângă damigeană!

-Da’ un butoiaş de vin nu vrei să-ţi dau, Ioană de sufletul răposatului?

-Nu vreau, ţa’ Ileană! Mă-ndulcesc la pahar şi parcă văd c- adorm lângă butoiaş cât-îi ziua de mare!

La înmormântări, oamenii veneau cu-o icoană sfinţită la Ioana, cu rugămintea să îngrijească de mormânt. Cum moartea strică des bucuriile şi planurile tuturor, pereţii odăii se umplură de icoane.

Ca un bun paznic ce devenise, Ioana avea un gemuleţ ce dădea în cimitir şi de unde veghea ca pensionarii ei să stea cuminţei în morminte.

O blândeţe calmă lumina chipul Ioanei şi oamenii îi ziceau Sfânta. Doar numele Mihaicăi rostit imprudent de câte cineva în preajma ei ori vederea cumnatei îi mai stârneau mânia.

Copii în schimb îi ziceau ţa’ Ioana-Pocăita şi aşa i-a rămas numele

Când eu am cunoscut-o, tanti Ioana avea peste 70 de ani dar şi-i ducea cu mare putere. Şi tot cu putere întreţinea şi duşmănia cu Mihaica, bunica mea dragă.

Dar socotelile ce le puseseră pe cele două împătrivă cu jumătate de veac în urmă pentru mine nu aveau nicio însemnătate şi eu o iubeam nespus pe bunica Mihaica dar o vizitam şi pe tanti Ioana.

Într-o seară, să fi avut vreo cinci ani, împreună cu sora mea care avea aproape unsprezece, hotărâm să facem o vizită lu’ tanti.

Bunica ne explică că suntem în faptul serii şi până s-ajungem în capul străzii se face noapte plină iar trecerea pe lângă gardul cimitirului pentru nişte copilaşi nu-i lucru liniştitor, dar pe noi ne apucă o vitejie şi ne urnirăm la drum.

Cum e foarte uşor să fii viteaz cu gura, ne socotim noi că decât să ocolim cimitirul pe două laturi, mai bine-l tăiem pe diagonală ca să scurtăm din drum. În fond, ce mare diferenţă între cimitir şi-un părculeţ?!

La colţul cimitirului, un pârleaz uşura trecerea în cimitir, în orice sens ai fi avut de trecut.

Sărind pârleazul cu sprinteneală, mă trezii că soră-mea se cam codeşte să treacă, ba chiar o rupe la fugă pe drum.

Simţindu-mă bărbată şi importantă foc în demersul meu, chit că se-ntunecase am pornit cu pas vioi printre morminte. Ziua făceam ades acest drum şi mă orientam fără dificultate. Tufe de liliac şi măceşi ori corcoduşi mă obligau la mici ocoluri dar, trecusem de jumătatea drumului şi mă gândeam ce uşor era şi cum aveam să-mi mai râd de soră-mea şi de spaimele ei fără temei.

Dar noaptea-n cimitir se pare că dracu-şi mai vâră coada, că o ghiară mă prinse de picior îngheţându-mi sângele în vine. Coborând ochii, văzui mormântul proaspăt, acoperit de coroane pe care nu se uscaseră încă garoafele.

Halt! Uitasem că fusese o înmormântare cu două zile-n urmă.

Inima bătea nebună să-mi spargă pieptul, ghiara mă ţinea hotărâtă de pantalonul roşu de Jerse şi curajul mă abandonase în cea mai cumplită disperare. Încercam să fug dar picioarele nu mă ascultau, încercam să strig dar sunetele erau prea înspăimântate şi se pitiseră binişor şi iute că nu aveam nicio ieşire din impas!

Greierii cântau de zor, o pasăre-şi luă zborul dintr-un salcâm, de la Caliopea se auzeau râsete şi zgomote de tingirii, probabil rostogoleau o balercă prin curte. Zgomotele satului erau cele cunoscute dar nişte foşnituri ca şi cum şerpi îşi făceau drum spre mine mă făcură să devin şi mai atentă. Atunci le-am văzut! Din partea dreaptă trei forme albe nemişcate: fantome!

Dumnezeule! Măcar erau ceva mai mici ca mine la statură dar asta nu-nsemna că erau mai puţin îmspăimântătoare!

Dar cele trei se puseră-n mişcare, croindu-şi drum spre mine, sporindu-mi groaza şi adâncindu-mi disperarea.

Într-um efort uriaş, temând mai tare apropierea fantomelor decât ghiara ce mă ţinea, m-am smuls din încleştare şi-am fugit spre căsuţa lu’ tanti. Strigam din răsputeri dar niciun strigăt nu tulbura liniştea cimitirului. Sunetele se-ntorceau în mine, pitindu-se speriate de arătările ce-mi ţineau urma!

Ajunsă cu bine la casa bătrânei m-am decis să nu spun nimic, ca victoria mea asupra fricoasei de sor-mea să rămână întreagă! Dar când tanti a deschis uşa, lacrimile au ţâşnit singure şi odată cu ele povestea fantomelor şi a neîndurătoarei ghiare.

Tanti a râs cu mare veselie:

-Morţii mei sunt cei mai cuminţi şi în cincizeci de ani n-a ieşit niciunul de la locul lui! În cimitirul ăsta nu-i nicio fantomă!

-Ba da! Sunt trei, le-am văzut cu ochii mei!

-Erau caprele mele!- zise sec tanti. Pasc toată ziua pe morminte! Şi sâsâitul nu era de şarpe ci era foşnetul de la lanţurile târşite prin iarbă! Caprele au câte un lanţ de opt-zece metri la gât cu un ţăruş în capăt, ca să le priponesc când le duc la păscut, să nu intre de nebune în culturile oamenilor!

Tanti mi-a pus în braţe o păpuşă mare, dezarticulată, dezbrăcată şi cu un ochi defect dar cum era prima păpuşă pe care o primeam în viaţa mea încercam să trec peste recentele aventuri şi să mă bucur. Aveam rămasă şi de la sora mea o păpuşă mică din cauciuc, rigidă, model ieftin şi nereuşit, cu ochi pictaţi şi părul turnat şi el în plastic şi improvizat din vopsea. Îi făcusem hăinuţe fiindcă o moştenisem tot dezbrăcată dar n-am simpatizat-o niciodată!

-Tanti, dar o ghiară m-a apucat de picior! -şi arăt triumfătoare dovada, pantalonul de Jerse roşu sfâşiat.

Tanti Ioana râde şi-şi arată poala fustei: uite că şi eu mi-am sfâşiat de dimineaţă fusta în grilajul de la mormântul lui Costică! E prost lucrat şi are-un fier acolo care-agaţă! Costică-a fost un mototol şi-un puturos toată viaţa! Măcar de lene şi tot nu se deranja să-ntindă mâna după tine!

Să plecăm pe drum pe lângă cimitir nu prea mai aveam inimă iar să rămânem să dormim peste noapte în odaia cu vedere în cimitir nici atât!

Tanti a mers cu noi pe cele două laturi ale cimitirului dar nu s-a apropiat de colţul străzii bunicei mele, fiindcă era jurată să nu calce pe uliţa rivalei!

Bunica Mihaica ne aştepta cu masa întinsă, convinsă că pe cumnată-sa n-o dusese capul să ne pună la masa.

La lumina lămpii de gaz, bunica ne ţinu în poveşti vesele până târziu în noapte, ca hohotul de râs să şteargă amintirile spaimelor din cimitir şi să avem somnul liniştit.

Au trecut peste treizeci şi cinci de ani de atunci, bătrânele şi-au găsit liniştea în cimitire diferite, cum le-a fost voia fiindcă, dacă satul a fost prea mic pentru cele două, nici cimitirul nu avea să le încapă dar, zâmbetul senin al bunicii mele Mihaica şi poveştile ei au rămas cu mine.
0 Responses

Trimiteți un comentariu