Privi în urma ei cu ochii umezi… Pe femeia aceasta ar fi vrut-o de nevastă! Rar se întâmpla să-i placă o femeie. Cinstit, nici nu se prea întâmplase, decât o singură dată în şcoală, Luiza. Nici soacrele cele mai rele nu găseau atâtea cusururi într-o noră, cum găsea el dintr-o privire, la orice muiere. Toate-i păreau curve, lacome la bani şi îngrămădite de prostie; de jegoase şi puturoase – ce să mai vorbim!- lumea era plină. Sigur, i-ar fi plăcut mai degrabă băieţii şi-n război erau berechet, dar unde să-l găseşti pe ăla curăţelul, să-şi facă o clismă şi să nu-i pută picioarele? Se ţinuse vreo două luni cu Otto, un tânăr ofiţer neamţ, parfumat, pedant şi frumuşel, dar fusese omorât în luptă, decapitat în zori de un obuz. Se zbătuse neamţul, minute bune, ca o găină descăpăţânată, zvâcnind în toate părţile în glod, de te umplea groaza. Din gât sângele îi ţâşnea în şuvoi gros, ca de la ţâşnitoarea din parc. Vărsase şi maţele din el, preţ de vreo două zile. Şi acum mai icnea, când îşi aducea aminte. Câteodată, vreo cămaşă a neamţului, uitată printre lucrurile lui, îi aducea în nări parfumul frumuşelului, dar imediat îi venea în minte căpăţâna plină de noroi şi sânge şi trupul zvâcnind în agonie. O gheară îi smucea inima şi alta îl lua de la stomac. Îi bântui nopţile timp de câteva săptămâni. Pe urmă, nu trecu mult şi băgă de seamă că, sub diferite pretexte, îl vizita Herman, un căpitan zâmbăreţ, subţirel, cu păr cârlionţat şi ochii verzi, ca de muiere lipicioasă. Într-o seară, veni pe la zece – sau chiar mai târziu – chipurile, să cumpere două sticle de Martell. Dobritza, gândind cam ce hram poartă vizita frumuşelului la ceas de seară, îi puse un păhărel dintr-o sticlă abia desfăcută şi apoi băură pahar după pahar, până pe la vreo trei dimineaţa. Neamţul se ţinu tot într-un zâmbet şi într-o glumă până când, beat-fular, adormi în patul lui, îmbrăcat şi încopitat cu cizmele. Dobritza, bucuros, se dezbrăcă iute şi se băgă în pat lângă neamţ. Iute se dezbrăcă, iute se îmbrăcă! Că neamţul, simţindu-l gol în pat, sări ca ars în picioare şi, nici una, nici două, să-l împuşte cu pistolul. Ai văzut drac mort? I se blocă neamţului pistolul, ţac-pac, nimic… Când se bucură că a scăpat, primi un şut straşnic în boaşe, de dureroasă aducere aminte. Căzut în genunchi şi chircit, fu lăsat în plata Domnului! Neamţul îi feri cărările, dar Dobritza nu putu să-l uite. Şi cine ar putea uita, mă rog, cizma nemţească, bine lustruită, din piele fină, de primă calitate, năpustită cu năduf în ouăle domniei sale? Pune-te-n bocancii lui, dacă-ţi dă mâna!
fragment din romanul Comisia ZÜRICH
http://doinapopescu.wordpress.com/2010/07/09/copilul-dunarii/

Aveam o amică în Berceni, Miky, deosebit de frumoasă, cu păr lung.
Fusese prin lotul naţional de atletism şi avea o aliură de rusoaică top-model. Sora ei, Lili era o frumuseţe de tip pisicos, cu păr negru, lung şi ochi drăcoşi.
Fetele erau ok dar părinţii erau chiar delicioşi. Cum părinţii colegilor mei erau excesiv de severi şi centraţi pe meditaţii şi învăţătură, Any şi Valy erau nişte specii rare. Fumau şi discutau liber despre sex cu puştoaicele lor, ne serveau cu lichioruri şi bere străină, ne ţineau la curent cu bârfe de palat din anturajul lui Ceaşcă, Valentin fiind şef de sală la un restaurant de lux.
Într-un an, m-a prins ajunul Crăciunului la Miky, în Berceni.
Any, mama celor două frumoase a scos o sticlă cu etichetă mişto.
-Fetelor, am capturat de la Valentin un cognac fin! Paharele pe masă!
-A, eu n-am mai băut niciodată cognac! Rămân la Pepsi-zic eu.
-N-am ce-ţi face, te sacrifici! Uite, combini cu Pepsi-cola şi iese cognac-cola.
Combinaţia nu era rea deloc şi paharele de cognac erau chiar deosebite. Când ne încinsesem la bancuri, sună cineva insistent la uşă. Obişnuiţii casei sunau şi intrau direct, fiindcă uşa nu se încuia niciodată: casă deschisă, de!
Any, mirată în primă fază, sare ca arsă: popa! A venit popa cu Ajunul! Repede, sticla, paharele!
Bagă sticla în bar dar cum era plin de fel de fel de sticle cu etichete exotice, pline ori începute, indicând obişnuinţele casei şi un anumit nivel de trai, Any căută din priviri o altă posibilă ascunzătoare pentru pahare:
-Ascundeţi paharele! Repede după uşă!
Punem paharele direct pe podea, după uşa din sufragerie pe care o lăsăm deschisă şi Miky deschide uşa de la intrare.
Preotul, un bărbat simpatic puţin trecut de 40 de ani, dă cu aghiasmă prin toată casa dar nu iartă niciun colţ şi, insistă şi după uşă la sufragerie, botezându-ne cognacul. Noi speram din tot sufletul că părintele nu şi-a coborât ochii până la podea.
Gazda plăteşte prestaţia părintelui cu generozitate, ca o casă mare ce se ţinea, iar părintele trage dezinvolt scaunul şi se aşează la masa din sufragerie:
-Ei, acuma daţi şi lu’ taica părintele un pahar de cognac, că-i ajunul Crăciunului şi Mântuitorul se bucură de veselia credincioşilor!
-Părinte, am avut impresia că ai căutat înadins ascunzătoarea paharelor. Cum te-ai prins că bem cognac?-întreb eu nedumerită.
-Domnişoară, şi eu beau un păhărel cu cei doi copii ai mei în clipele de răgaz. În fiecare an se tulbură gazdele acestei case ca să ascundă paharele şi eu mă fac că nu văd dar, acum am văzut dopul pe colţul bibliotecii şi am tot aghezmuit căutând paharele până le-am găsit.
-Totuşi, de unde aţi ştiut că-i chiar cognac?
-A, păi asta-i casă serioasă! Mi-am dat seama imediat după forma paharelor! În alte case, vin bere, lichior ori cognac se beau din pahare de muştar. Aici creştinii se respectă! Eu, ca preot, ştiu tot ce mişcă-n cartier! Ştiu ce are creştinul şi-n pahar, şi-n pat!
La care Miky intervine serioasă: părinte logica legată de băuturi este fără cusur dar în privinţa patului te lauzi! Indiferent ce vrei să insinuiezi, eu ştiu toţi amanţii mamei şi nu te afli printre ei! Deci, nu ştii ce are creştinul Valentin în pat!
-Draga mea, de regulă aflu ce are creştinu-n pat la spovedanie, dar recunosc că uneori mai am şi noroc! Hai. noroc!
Noi eram leşinaţi de râs dar Any se pierduse de tot în faţa dezastrului. Încercase să salveze aparenţele ca să nu vadă părintele băutura dar Miky, puţin ciupită de cognac, o dăduse de gol în faţa popii şi de amanţi.

Femeia stătea prudentă pe bordură, la zebră, aşteptând să treacă toate maşinile.
Microbuzul încetini şi şoferul îi făcu semn să treacă. Zâmbi amabilului şofer dar pe banda a doua, un şofer de Matiz ce vorbea la mobil o proiectă în aer şi

Bunica din partea tatălui, la vreme de iarnă îşi lua radioul pe lămpi la spinare, lăsând pe moş să vadă de animale şi venea la oraş, mare amatoare de trai boieresc.

Domnul Ghimpe, profesorul de filozofie era un bărbat înalt, bine făcut şi chiar dacă avea în jur de 50 de ani, elevele de la liceul de fete adormeau cu el în gând şi era masculul cel mai pomenit în jurnalele şi oracolele la mare modă.

Locuiam într-o casă naţionalizată, în centrul oraşului şi unul din vecinii mei cu care ne mâncam amarul la comun era Grasu, vecinul meu de 220 de kile sau mai mult.
Fusese fotograf în tinereţe şi de la nişte acte false făcuse şi un pic de puşcărie. Într-o zi, un civil autoritar, cu legitimaţie de MI(Ministerul de Interne) îmi bate în uşă

Deşi nu-mi făcea nicio plăcere, adesea trebuia să fac vreun comision mamei şi ajungeam s-o vizitez pe sora ei mai mare, instalată după divorţul de papaşa şi moartea Satanei pe post de tartoriţa familiei cu prerogative depline.


Tanti Dana locuia la etajul opt şi liftul era musai defect ori în revizie şi noroc cu inima mea tânără că nu-mi pierdeam suflarea.

Dar

Eram clasa a XI a şi împlineam 18 ani. Chiar dacă eram conştientă că nu avem bani de o petrecere, îmi doream cu ardoare măcar un tort. Pentru că un tort pe comandă la cofetărie era devastator de scump, mi-am făcut calculul că un tort meşterit de noi în bucătărie n-o fi la fel de aspectuos dar

Pe malul Siretului, la Cotu-Lung, frumoasa satului era Ioana. Duminica la horă, flăcăi de la Vameşu, Mihalea, Voineşti, Corbu ori de la Vădeni veneau s-o horească pe Ioana, iar cei mai puţin îndrăzneţi, măcar să o privească şi să spere că vor fi băgaţi în seamă.


Dar

SEXUL, SPORT PERICULOS


Eram în cantonament într-o comună din jurul Bucureştiului, ca piloţi sportivi-elevi externi la Aerodromul Clinceni.

Eram 27 de puşti din toată ţara, din care 5 fete. Majoritatea dădusem admiterea la facultate şi eram pe jar.

Gabi, o tipă din Sibiu, era singura relaxată. Cică

În anii ‘80 şi ceva eram la mare şi m-am împrietenit cu nişte studente din Piteşti.


Stând într-o seară pe terasă la Naţional în Mamaia se apropie nişte tipi cu ochelari bengoşi şi

În blogul meu din Wordpress, Doina Popescu's Blog am postat şi capitolul al II-lea din romanul COMISIA ZÜRICH. Spor la citit!

http://doinapopescu.wordpress.com/romanul-comisia-zurich/capitolul-al-ii-lea-cartea-railor/

Trei ţărani stăteau de vorbă:

-Mă Ghio, atâta de ger că mi-o murit câinele-n cotineată, mă!

-Cum aşe, mă Ioane, mă?

-Ete-aşa mă! De la atâta ger

Am avut ocazia să-l am comandant la Aeroclubul Bucureşti pe unul dintre cei mai mari paraşutişti ai tuturor timpurilor: Iancu Gheorghe, cel care a aterizat primul din lume la punct fix deţinând recordul şi pentru salturi de zi dar şi de noapte şi dominând pentru mulţi ani topurile mondiale şi competiţiile de profil. Când l-am întâlnit, avea 53 de ani şi

După un trai imposibil cu Ion, Irina renunţă la prejudecata că neam de neamu’ meu n-a călcat la Tribunal şi intentă acţiune de divorţ. Merse la barou şi

Dacă ne gândim la excedentul feminin de pe planetă, am răspuns deja la întrebare şi discuţia este închisă!Să fie oare atât de simplu ?
Nicio abordare legată de femei nu este simplă dar,

Multă vreme ne-a cam stat în gât după scandalul BUDAPESTA. Pentru cine nu ştie, în anii ‘80 Bucureştiul a fost zguduit de un scandal sinistru. La cârciuma cu ştaif, aflată la o zvârlitură de buzdugan de hala Unirii, reperul nula-nula al capitalei îi ziceam eu, se servea carne şi organe excelent preparate furnizate de… morga centrală. Nedigerabilă informaţia, nu?
Ei bine,

În perioada 3-7 martie vă aştept la Salonul de carte Bucureşti, Muzeul de Istorie al României,;http://doinapopescu.blogspot.com/

 http://doinapopescu.blogspot.com/

Acesta nu este un articol ci doar un post-it.
Vreau să vă anunţ şi pe voi că din lupta cu criza şi Banca Transilvania au rezultat următoarele chestii mişto:
1) Mâine îmi apare romanul DUMNEZEU ERA-N VACANŢĂ-
http://doinapopescu.wordpress.com/cartea-prin-posta/
2) Victorieeeee!!!!!!! Am câştigat procesul cu Banca Transilvania!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

fragment din romanul COMISIA ZÜRICH

ISBN 978-606-92308-0-0

În zori, Corvin [...] luă drumul hanului, la întâlnirea hotărâtă cu Rose. Se puse pe aşteptat şi, către prânz, Rose veni la volanul camionului, care puţea a peşte afumat.

- Corvine, în fiecare zi te faci mai chipeş!

- Bine că mi-ai zis să-mi pun o cămaşă roşie, ca ţiganii, să nu mă deochi!
Rose îi sări de gât şi îl sărută focoasă, dar Corvin nu se mai fâstâci. Acum ştia precis, că nu l-a încurcat cu SaintJohn şi sărutarea era a lui întreagă, promisiune fierbinte la altele ce aveau să vină.