Doina Popescu-Brăila
Locuiam într-o casă naţionalizată, în centrul oraşului şi unul din vecinii mei cu care ne mâncam amarul la comun era Grasu, vecinul meu de 220 de kile sau mai mult.
Fusese fotograf în tinereţe şi de la nişte acte false făcuse şi un pic de puşcărie. Într-o zi, un civil autoritar, cu legitimaţie de MI(Ministerul de Interne) îmi bate în uşă să-mi ceară nişte referinţe despre Grasu. Vizita lui îmi pica de-a curmezişu’ fiindcă tocmai probam o fustă mini şi aveam program de promenadă.
La mănăstirea noastră nu erau admişi bărbaţi în casă şi, cu toate insistenţele tipului şi argumentele despre secretul de serviciu şi necesitatea discreţiei, l-am ţinut pe holul comun. Voia o caracterizare a lui Victor Iordache, cunoscut ca un cal breaz drept Grasu aşa că tipul îşi ia notiţe iar eu povestesc:
-Bun vecin, cumsecade, politicos, îmi cară sacoşile, îmi cumpără lapte dimineaţa, bla, bla, bla… Portţigaretul lui madam Mery, nevasta lui Grasu se iţea sub geam, semn că o ureche ageră ne monitoriza, iar eu mă distram, băgând din top. Tipul stătea cu fundul pe lada de zestre a lu’ madam Călin, care acum ascundea albiturile şi batistele de-nmormântare ale bătrânei şi scria într-o agendă sprijinită pe masă toate ciocele pe care le-nşiram eu. Casa fiind înaltă, accesul se făcea pe scări iar geamul era suficient de înalt ca madam Mery să stea liniştită sub el fără să fie văzută. Însă, eu care stătea în picioare aveam alt unghi şi o dibuisem din prima.
După caracterizarea mea violent rozalie, securistul îmi mai pune o întrebare:
- Şi cum îi ziceţi vecinului?
-Domnu’ Victoraş, fac eu frumos. Atunci tipul se uită la mine cu ochii micşoraţi: era clar că nu m-a crezut, aşa că dreg busuiogul ca să devin credibilă şi să-i folosească omului caracterizarea:
-Bineînţeles, domnul Victoraş îi zic în faţă! Pe la spate-i zic normal, ca toată lumea: Grasu, Grasu Contrabasu’…
Mă gândeam cu groază că dacă madam Mery mă dă în primire la Grasu, n-o să mai pot folosi curtea şi poarta niciodată şi voi fi nevoită să intru în casă doare prin geamul de la stradă, destul de înalt şi greu accesibil şi când eram în blugi, darămite când veneam de la liceu în odiosul sarafan.
Tipul se relaxează şi-mi zice vioi, semn că m-am reabilitat:
-Ia fă o piruietă don’şoară!
Fac un pas înapoi şi execut piruieta, puţin nedumerită. Tipu’ zice:
-Foarte frumos, da’ la minijupul ăsta să porţi un pantof cu toc cui. Adidaşii merg când baţi ţurca pe maidan! Ai văzut don’şoară puterea minijupului?
Îţi spun un secret, dar rămâne numai între noi doi: Grasul ăsta e un mare ticălos şi se poartă mizerabil cu toată lumea. De ani de zile îl ştiu şi este cel mai nesuferit individ. Dar vezi puterea minijupului? Cu dumneata, dar îţi spun sincer, numai cu dumneata, se poartă manierat şi elegant fiindcă te fâţâi cu minijupu’ ăsta făinuţ. Să ştii că la început, când ai zis că-ţi cară sacoşile am crezut că-ţi baţi joc de mine, abia pe urmă mi-am dat seama că animalu’ ăsta e şi el puţin bărbat! Ca să vezi! Chiar dacă nu-i în stare să facă nimica, tot mai tresare la ideea de sex.
Mery era vânătă de râs şi mare minune că nu s-a dat de gol.
A doua zi, sâmbătă, când vin acasă-mi sare inima: Grasu-n poartă. Casa era pe colţ şi n-avea rost să mai încerc: stătea acolo să pună mâna pe mine. Merg înainte direct spre geam. Mă strigă cu vocea lui de coşcovea pereţii:
-Mâine dimineaţă la 10 să vii la ceas în Grădină… Îmbrăcată cu-o bluză roşie, – adaugă el. Şi s-o iei şi pe Ada cu tine!
Dau din cap, mă duc la geam, îl găsesc închis şi plec spre Grădina Mare care era la colţ. Pe seară mă duc precaută spre casă şi spre norocul meu, curtea liberă. Intru în casă şi nu mai ies. Mă întrebam de ce-mi dă Grasu întâlnire în Grădină şi mai ales, de ce cu-o bluză roşie. De ce nu cu un ziar în buzunar? Dacă vroia să mă omoare şi să-mi îngroape cadavrul nu alegea duminica când Grădina era populată şi nici zona ceasului. M-ar fi chemat mai la dos, în spatele Castelului de apă sau în spatele muzeului.
A doua zi, pun o bluză roşie, o iau pe Ada, surioara mea care-avea vreo 6 anişori şi plec bărbată spre Grădină, încrezătoare că la o adică el are platfus şi vom scăpa cu fuga.
Grasu era în dispozitiv lângă ceas. Mă salută jovial agitând un aparat de fotografiat.
Mi-a făcut primele fotografii color din viaţa mea. De atunci am grijă să-mi pun bluză roşie când mă trag în poză. Era Grasu un ticălos, dar prost nu era deloc!

citeşte despre Grasu şi în OMLETĂ CU PATRU CÂRNAŢI
0 Responses

Trimiteți un comentariu